Pe cand aveam 8 ani, mi-am propus sa invat sa merg pe
bicicleta. Toti prietenii mei o faceau deja, mergeau cu viteze ametitoare dupa
standardele mele de atunci..unii stiau si “scheme”, sa mearga intr-o roata, sa
mearga fara maini..iar eu, eu nu stiam nici sa merg normal.
Intr-o zi a venit tata acasa cu 2 roti mici pe care le-a
insurubat pe cadrul bicicletei mele. 2 roti mici, negre legate la un capat cu o
teava de metal. Roti ajutatoare.
La inceput mi-a fost frica, dar de fiecare data cand aveam
impresia ca am sa pic, rotiile ajutatoare erau acolo si ma tineau perpendicular
cu asfaltul. Reuseau printr-o magie sa imi tina coatele nejulite si genunchii
nezgariati. Dupa un timp rotiile astea ajutatoare au reusit sa ma invete
inconstient ce inseamna echilibrul. Simteam ca nu mai ating asfaltul cu ele,
simteam ca nu mai am nevoie de ele, simteam ca sunt pregatit sa le dau jos.
Dar imi era frica, toata viata am mers doar cu roti
ajutatoare, ele m-au salvat de la mii de cazaturi si mi-au oprit litrii de
lacrimi pe care inevitabil le-as fi varsat de la atatea julituri. Daca voi
pica? Aveam emotii. Intr-un final dau jos rotiile si cu picioarele tremurande
ma asez pe situl bicicletei. Dau o pedala, apoi doua si nu cad. Prind
incredere, si cu incredea dobandita capat si o noua viteza. Imi dau seama ca
rotiile ma incetineau, inainte nu puteam sa iau curbele cu asa viteza. Ele ma
opreau sa merg cu bicicleta prin santuri sau pe terenuri mai accidentate.
Rotiile ajutatoare ne ajuta cand avem nevoie, ele ne fac sa
pedalam atat de bine si ne dau echilibrul necesar. Ele ne salveaza de la multe
cazaturi, dar la un moment dat trebuie sa le dam jos. La un moment dat ele isi
termina rolul si daca le tinem in continuare ajung sa ne impiedice in drumul nostru
spre progres. Rotiile ajutatoare sunt parintii nostrii.
