Cătălin Botezatu, profesor universitar.

 Cătălin Botezatul, profesor universitar
 
      Bună ziua elevi, mă numesc si se întoarse cu spatele la amfiteatru pentru a-și scrie numele pe tabla albă . Cătălin Botzatul. Sala începu să chicotească iar o voce răzleața se ivi din mulțime. Nu vă cheamă Botezatul? Nici să scrieți nu știți?Sala izbucni in ras. În acel moment Cătălin se uită la tablă și își realiză greșeala dar nu se pierdu. Anii întregi de experiențe umilitoare l-au învățat cum să facă față stresului și cum să improvizeze.

      Pe Alecsandri, nu îl chemă cumva Alexandri, dar acesta alese să își scrie numele cu cs? Spuse Cătălin cu calmul sau domnesc în voce. Sala se liniștii. Le captase atenția și respectul.
 Anul acesta veți învăța cu mine materia numită istoria vestimentației. Știți cumva de unde provine moda purtării unei cravate? Ei bine, în roma antică, oratorii înainte de vreun discurs important, alegeau să își lege la gât fâșii de mătase pentru a le încălzii corziile vocale. Sala notă de zor, Cătălin reușea prin charisma sa să îi absoarbă în tainele acestui curs.

      Mai întâi să va cunosc mai bine.
-Tu din primul rând, cum te numești?
 Un cap răzleț își ridică privirea nedumerit. Eu?
- Nu, maică-ta. Spuse Cătă izbucnind într-un râs isteric. Sunt prea amuzant, se gândii el mirat de ce nimeni din sală nu îi împărtășește reacția. Nu sunt destul de copți să îmi înțeleagă gluma probabil.
 Din rândul al 3 lea Cătă observă o mână ridicată.
- Da, mânuță, ridica-te și spune ce ai de zis.
- Bună ziua, mă scuzați că vă întrerup, vroiam să vă întreb în ce va consta examenul?
- Cum te cheamă băiete?
- Andrei. Spuse băiatul cu tremur în glas.
 -Andrei. Nu trebuie să îți bați capul, deja ai picat. Să nu te mai prind la cursul meu nesimțitule.
 Andrei se uită mirat, sperând că Cătă glumește.
 -Păi cum poți să vi la un curs de istoria artei într-un sacou cu 2 mărimi mai mari, închis la 2 nasturia€¦si nici măcar nu ți se văd manșetele cămășii. Idiotule. Din cauza ta țara asta este unde este. Din cauza ta râd engleji, franceji, și ăia din danarmenca de noi. Păi cum să ne privească cu respect când noi nici măcar nu suntem capabili să închidem un sacou cum trebuie. Ieși afară scursură.!
 -Îmi cer scuze, spuse Cătălin, părăsind și el sală pentru a se duce la baie să se calmeze.
 Ajuns în fața oglinzii, începu să plângă.
 
 

Omul din oglindă

      Mă uit la el consternat, în timp ce el se uită la mine cu dezgust. Omul din oglindă nu îl mai recunosc.

      Ce fel de magie e asta? Unde sunt camerele de filmat și microfoanele, semnale ale unei farse regizate. Cine e omul care se uită mirat la mine? Îmi ridic mâna, iar omul din oglindă mă imită. Zâmbesc, dar reflexia își arată doar dinții. O față palidă, cu ochii goi de copil sau cel mult adolescent de 14 ani mă privește ochi-în-ochi, întrebându-mă parcă din sprancene :€ce ai făcut mă nemernicule? Cum ai putut să ne faci una ca asta? Camera se învârte, aerul e greu. Omului din oglindă parcă îi lipsește ceva. La fel cum cavaleriilor li se luau pintenii de aur, la fel cum un samurai își pierdea sabia, reflexia își pierduse esența. Ce e un pistol dacă nu are gloanțe? Ce e un cuțit dacă nu poate tăia nici măcar polistiren? Lipsit de viață, supt de măduvă, gol, omul din oglindă. 

     Cum mai pot eu ieși în lume? Pare că îmi șoptește din riduri. De ce nu ești mai deștept? De ce nu te chinui să inventezi mașina timpului, să ne întoarcem înainte ca toate astea să se fi întâmplat? De ce? Mă ceartă el cu fața lipsită de mimică. De ce? De ce te-ai barberit Mario?