Picăturile de ploaie se izbesc fără
scrupule de sticla geamului din dormitor, curmându-și cursa haotică prin cerul
întunecat, ajungând la linia de finiș imaginară de pe pervaz. Nu tună, cerul nu
luminează, nu sunt fenomene șocante și nici vântul nu pare prea treaz. Doar
ploaia ține ritmul constant asigurând coloana sonoră al acestei nopți de altfel
liniștită. Ploaia și plânsul ei. A început să plângă de 5 minute cu glasul
ascuțit ca de vioară. Are doar 8 luni. Sunt atât de adormit încât orice urmă de
compasiune părintească este suprimată de o dorință flămândă de somn. De
săptămâni întregi nu mă mai lasă să dorm. Mă rog să înceteze de la sine. Mă rog
și ascult ploaia.
A
început să bată și vântul, parcă trezit din somn de țipetele ei. Crengile își
pornesc balansul amețit iar dansul frunzelor aduce noi note pe portativul
acestei nopți. Melodia își întețește ritmul într-un crescendo evident. Vântul
accelerează, ploaia îl urmează, mărindu-si densitatea de picuri pe metru pătrat,
comandate parcă de un dirijor imaginar ce dă haotic din mâini cu părul
fluturându-i în stânga și în dreapta acoperindu-i ochii. Iar vioara…vioara plânge în
continuare.
Mă dau bătut.
Mă îmbrac și merg la ea.
Te rog încetează, vreau să dorm..îi spun, în
timp ce părul mi se lipește de frunte, iar bluza mi se mulează pe piele
îmbibându-se de picuri mari. Ploaia mă acoperă cu totul ascunzând cascada de
lacrimi ce se revarsă pe pomeți.
Te rog încetează, ….îi spun cu mâna tremurândă
pe piatra funerară.
