Scopul vietii v2.0

     Pentru a putea defini un lucru, avem nevoie de doua principii: Forma si sens.  

     Pentru a afla care e forma unui obiect, ne intrebam, cum arata? 

Un bec este constituit dintr-o infasurare de wolfram, situata in vid inconjurat de un mediu sticlos. Asta ar fi forma.  

     Iar atunci cand vrem sa aflam sensul unui obiect ne intrebam, de ce exista? 

Un bec este un obiect care ofera lumina, folosit de om pentru a nu fi constrans de lumina solara cu scopul de a fi mai productiv. Asta ar fi sensul.  

     Pentru intelegerea pe deplin a unui obiect avem nevoie de ambele fete a monezii.  

Asa stau lucrurile cu toate obiectele. Cand te gandesti la un obiect, te gandesti la cum arata, si la ce ai putea sa faci cu el.  

Fiecare obiect arata diferit, insa ca si sens, au un element comun. Toate au ca scop facilitarea intr-o anumita masura a unei anumite functii umane. Obiectele exista pentru ca omul le-a creat, pentru a-i fi lui mai bine, intr-un fel sau altul. 

     Asa se intampla lucrurile cand vine vorba de obiecte. Insa cand vine vorba de fiinte vii lucrurile sunt mai complicate. Cum definim o fiinta vie? Stim cum arata, insa, de ce exista ea? 

     Acum un an am scris o postare pe blog in care argumentam ca fiintele vii exista pentru a se reproduce. Scopul fiintei vii e sa isi propage genele. Insa acum ma indoiesc. 

De ce se reproduce o fiinta vie? De ce "ar vrea" sa isi imparta genele? Perceptia mea trecuta era determinata de o incapacitate de analizare extra-umana a procesului. Atribuiam speciei si evolutiei un fel de gandire, o capacitate de a lua decizii specifica unei fiinte inteligente.

Insa reproducerea nu e ceva magic, folosit in vreun mod inteligent de evolutie. Reproducerea poate fi explicata simplu, logic si statistic. 

     Sa presupunem ca initial, de demult, inainte sa existe viata, a aparut o "celula" care nu se putea reproduce. A trait ea ce a trait, apoi a murit. the end. no life 

Insa sa ne gandim ca a aparut o alta celula, ce avea "feature-ul" de a se reproduce. Din nenumarate incercari,  elementele chimice au ajuns sa se distribuie in asa fel incat, au putut sa se divida. Apoi celulele divizate au inceput la randul lor sa se divida..s.a.  

     Dupa ceva timp, una din celule a suferit o mutatie. Pe langa ca avea gena initiala de reproducere, a devenit capabila sa sintetizeze si alte produse chimice. A reusit sa se hraneasca mai usor. hranindu-se mai usor, a supravietuit mai mult. Supravietuind mai mult, s-a reprodus mai mult, si au ajuns sa fie mai multe celule care sintetizau substanta chimica decat celule ce nu o faceau, ca in final toate celulele sa o faca. 

 Pe acest principiu, celulele evoluau random. daca mutatia asta random oferea sanse de hranire/ siguranta mai mari, statistic se reproduceau mai mult, si ajungeau sa influenteze populatia de celule. Celulele alea banale, nu se chinuiau sa se reproduca. Nu isi dedicau toata energia pentru a o face, ci pur si simplu o faceau. O faceau pentru ca celula initiala a avut "feature-ul" asta, iar deoarece, "featur-urile" lor aditionale, le ofereau o viata mai lunga au putut prin reproducere sa influenteze specia. 

     Asadar fiintele vii nu au ca scop reproducerea. Reproducerea e o consecinta statistica a evolutiei. Un feature care s-a perpetuat matematic si logic. Fiintele nu au scop. Oameni nu au scop. Viata nu are scop. Neavand un scop, ci doar o forma viata nu poate fi definita.

Scrisoare către Profesori

      Mi-e destul de greu să scriu postarea asta. Tot adaug cuvinte și le șterg, iar de 10 minute nu am umplut mai mult de 2 rânduri. E greu pentru că spre deosebire de restul lucrurilor pe care le-am scris, asta nu e făcută doar în joacă iar rolul ei nu e de simplu exercițiu imaginar.

      Scriu cu un scop, un scop care pune presiune pe mine, încercând să scriu ceva cât mai coerent, carismatic și sincer. 

      Suntem unde suntem la nivel național din diverse cauze, mult prea complexe pentru a le detalia într-o postare de blog(nu de alta dar mulți nu ar citi-o dacă ar fi prea lungă)

     Parerea mea e ca totul se trage de la educație. Românii nu au spiritul critic pentru a putea discerne dintre bine și rău, fiind așadar ușor manipulați. Românii nu au un spirit civic, nu își cunosc istoria, iar când vine vorba de viitor…se văd plecați în străinătate. Dar când zic că educația e putredă nu mă refer la sistem. NU,Nu sistemul educațional e stricat. Nu faptul că înveți comentarii de opere literare și nici faptul că ești nevoit să tocești informații ne fac elevii printre ultimii din Europa. Problema nu e sistemul, ci o atitudine care se poate rezuma printr-o frază tipica elevului român: “de parcă cândva în viață o să folosesc eu teorema lui Lagrange” sau “da mă, da de unde știu ăștia că fix la asta se referea Blaga în poezie”, o atitudine care denotă din start o lipsă de pasiune și interes legată de acel domeniu, care în timp se transformă într-o lipsă de pasiune și interes legată de ORICE domeniu. De la biologie, la politică, la economie. Românul ajunge să fie impasibil, docil și indiferent. 

      Dar NU dați vina pe elevi! Nici să nu îndrăzniți. La vârsta la care își dezvoltă personalitatea și caracterul ei sunt ca și plastelina. Ușor modelabili și absorb totul ca un burete. Problema e la VOI, voi sunteți responsabili pentru mocirla în care ne aflăm, pentru că voi…voi sunteți cei ce ar trebui să ne fiti modele. Cum să te aștepți de la un elev de clasa a 9-a care nu are habar de biologie să fie pasionat de această materie, dacă TU, cel ce deja teoretic o ști, nu ești pasionat de ea? Cum să vreți să învățam istorie, când ne dictați pagini întregi de date fara miez. Cum să nu privim religia cu o sprânceană ridicată, când în loc să promovati valorile ei, suntem nevoiți să învățam pe de rost rugăciuni. Și dezinteresul vostru îl mirosim de la o poștă, iar în consecință asociem lipsa voastră de interes cu faptul că materia în sine e..neinteresanta .

      Și nu vreau acum să găsesc o cale de scăpare generației mele, și să arunc vina pe altcineva, dar treziți-vă! Sunteți cei mai inteligenți oameni din țara asta, și sunt convins că sunteți cei mai afectați și înțelegeți mai bine ca toți în ce hal am ajuns. Vreți schimbare? De la voi pornește totul. Eu am avut norocul să am un anturaj și o familie care mi-au indus principiile pe care voi nu ați fost în stare. Nu sunteți responsabili pentru cei ce se află în situația mea, cei 10-20 % de cazuri fericite. Dacă eu eșuez, e doar vina mea. Dar dacă restu de 80 %, restu pentru care școala e singura influența, singura familie, singurul anturaj, dacă ei esueaza..e numai vina voastră. Iar acești 80% vor constitui majorități de vot, medici, ingineri și parlamentari.

Care e scopul vieții?

      Întrebându-te asta vei da drumul la un raționament complex care începe cam așa: 

 Ca să îți dai seama care e scopul vieții, ar trebui să aflii mai multe variabile definitorii termenului. Așa că pornești prin a te gândi care e diferența dintre un lucru viu și unul …neviu. 

     Poate că e gândirea? Dar un calculator nu gândește? Nu e gândirea tot o serie de algoritmi, singura diferență fiind faptul că noi avem capacitatea de a-i rescrie pe parcursul vieții? Poate hrănirea, respirația?...dar nu reprezintă ele la bază o modalitate de a produce energia necesară funcționării corpului? La fel cum un calculator funcționează pe baza de curent. Digestia e tot o chestie adiacentă hrănirii așa că nu se prea pune. Ai zice mișcare, dar apoi te gândești la roboți autonomi…Si apoi cauți ce alte funcții mai are corpul și realizezi că ființele vii se pot… reproduce.  O piatră nu poate creea urmași identici cu ea. Un calculator nu face pui, nici ouă. Și apoi realizezi că scopul oricărei acțiunii este direct sau indirect perpetuarea speciei. Pornind de la lucruri evidente ca mersul la sală, sau cautarea unui job bine plătit, până la altele mai subtile cum ar fi bunătatea, și mila, caracteristici de căutat într-un individ când cauți cu cine să te reproduci. Așa că franc scopul vieții e reproducerea. Din punct de vedere biologic evident.

 Metafizic lucrurile se complică putin.

       Începi să te gândești cum a apărut viața. Aici firul gândirii se împarte în două. 

            1.Creaționismul-Dumnezeu a creat tot, scopul vieții e să faci bine să ajungi în rai. Not very complicated.

            2.Evoluționismul-Ne tragem dintr-o maimuță care se trage dintr-un șobolan care se trage dintr-un pește..care plm după nu știu câte generații se trage dintr-o celulă care a apărut dintr-un fulger printr-o întâmplare a cărei probabilitate e undeva la 0,perioada0. Așadar viața a apărut printr-o întâmplare și o întâmplare nu poate avea scop. Dar asta e bine, nu e o imagine sumbră. Întâmplarea asta atât de improbabilă e cel mai mare noroc ce ți se putea întâmpla. Cât de rară e viață, ce noroc avem că putem simți și citi, și asculta muzică, că putem să ne bucurăm de o pictură sau să empatizam cu o piesă de teatru. O piatră nu se poate bucura când pierde steaua, și nici nu va ști ce e iubirea. Totodată o piatră nu va ști ce e durerea și nici nu va muri vreodată. Și totusi…totusi n-ai alege să fi piatră. Asta e “scopul” vieții din punct de vedere metafizic..foamea de experiențe..doar pentru simplu fapt că suntem singurii ce le putem avea.

 

  

Poker

     Afară tună și geamurile luminează la interval de câteva secunde, ca un stroboscop stricat. Fumul iasă din țigara mea unduindu-se într-un dans cu aerul. Mă uit din nou la cărți, 10 de treflă și J de romb. Fața mea rămâne fixă, respirația nu trădează nimic. “Plusez cu încă 3 luni” îi spun după ce beau o gură din ceașca albă de cafea.

      Se uită la mine printre ochelarii de soare, pălăria Îi se ridica puțin și un mic zâmbet îi apare pe chip. Camera luminează mai mult de data asta, și îi văd clar dinții galbeni în timp ce spune relaxat fără să se uite la cărți :”Platesc”. Vocea lui e mai mult o șoaptă, dar îl aud bine,tunetele se opresc iar vântul nu mai bate atunci când spune ceva.

      E îmbrăcat într-un costum negru "tom ford", iar pălăria e tot neagră, la fel ca ochelarii. Își aprinde o țigară în timp ce așteptăm să se dea flopul. Trage adânc din ea, ca și cum nu ar mai fi fumat de ani buni și acum e bucuros că are ocazia. Fumul scos îi înăbușe față și se ridică spre becul de pe tavan ce dă o lumina portocalie, difuză.

 ---As 10 3, nu are nici o reacție. Cu 10-le meu sunt slab, dar sunt deja 6 luni în joc, voi încerca să fur potul. “Plusez 5 luni” îi spun eu aprinzându-mi un dunhill de la precedenta țigară. Își mângâie bărba și se joacă cu fisele. Liniștea mormântala e întreruptă doar de zgomotul ritmat al fiselor amestecate pe masă.”Platesc” sec, fără expresie. Un “platesc” care mă duce cu gândul că joacă “slow-play” lăsându-mă pe mine să pariez că în final să întoarcă asul.

 ---As, eu am doua perechi, iar după cum a jucat până acum, el a prins  “bucatile”. Mai încerc un bet, încât să îi las impresia că asul e la mine. “Plusez 1 an jumate” spun, aruncând fișele . “Arunci cam puternic cu banii, încerci cumva să mă sperii să ies din pot? Îmi spuse el zâmbind.”platesc”

 ---10, am nimerit "fullul" dar dacă el are asul cum cred eu că îl are sunt pierdut. ”Plusez 5 ani”. Zgomotul fiselor din mână lui se oprește, mâna de pe bărba îi stă pe loc. L-am pus pe gânduri. Inima vrea să îmi iasă din piept iar respirația vrea să o ia razna. Mă controlez cu greu. “Pariezi 5 ani, într-un pot de 4 ani”? Îmi spuse el în timp ce își reluă amestecatul fiselor. “Pare disperat din partea ta..All-in, dacă câștigi ești liber, dacă nu viața ta e a mea” spuse el în timp ce se ridică de pe scaun. Din spatele sacoului îi ieși coada, iar când și-a dat pălăria jos, coarnele i-au ieșit la iveală. Fix în acel moment Cerul parcă plângea iar afară vântul porni furibund. Diavolul.

      Mi-am mușcat limba pentru a îmi controla emoțiile. Vântul bătea din ce în ce mai tare iar copacii stăteau să se rupă. Becul pâlpâia iar el stătea în picioare, rezemat cu mainiile de masă așteptând.

      Logica îmi spune că a jucat asul, rațiunea îmi spune să cedez și să arunc cartiile, frică. Doar că pentru a-l învinge pe diavol la jocul ăsta de cărți, trebuie să lupt contra-rațiunii, contra fricii, contra logicii. E singura șansa de a câștiga lupta asta..

      Cu vocea tremurândă, mă ridic în picioare îmi aprind o țigară și îi spun încercând să par arogant și curajos. “Platesc”

      Vântul se oprii, iar lumina haotică a stroboscupului fu înlocuită de una constantă, ieșise soarele. O căldură moale mă pătrunse și simții o stare de euforică împăcare.

      “Felicitări”, spuse el aruncând cartiile și ieșind nervos din cameră.

      Da! Câștigasem, eram liber! În timp ce mergeam spre cuier să îmi iau sacoul dau peste cartiile aruncate de el. Curiozitatea mă copleși așa că ridic cartiile să mă uit…

 As As.

Noi 3 pe o insulă pustie

       Azi am găsit un caiet din clasa a 3-a. Răsfoindu-l am descoperit prima compunere scrisă de mine vreodată. Așadar, fără corecturi, fără adăugiri, exact cum am scris-o acum 10 ani.

      Eu cu Gratian și Andrei suntem pe o navă de croazieră, când a apărut o ceață densă ce-o puteai tăia cu cuțitul. Imediat a apărut furtună. Valurile de zece metri ne duceau în larg și nu puteam sări în apa pentru că era plină de rechini. Dintr-o data cerul s-a întunecat și nava s-a rupt în două.

       Eram toți în comă. După ce ne-am trezit, mi-am adus aminte că eram profesor de știință, Gratian astronaut și Andrei bucătar la un restaurant. Eram pe o insulă. Pe hartă nu arată nimic.

      Trebuia să găsim adăpost pe timp de noapte. Eu cu Gratian am construit o casă din palmieri. Am făcut acoperișul din frunze de palmieri și am izolat găurile cu nisip amestecat cu apă.

      Eu fiind profesor de știință am construit un televizor la care am folosit: cablul l-am înlocuit cu tulpina floriilor, l-am conectat la radiou pentru energie electrică și antena de la radio pentru conectarea la satelit. Am făcut foc din două lemne frecate.  Dimineața când ne-am sculat ne era sete.

      Eu am luat o folie neagră și-am pus apa pe ea. După jumătate de oră soarele a dizolvat sarea și a făcut apă dulce. Dar ne era și foame. Am făcut o suliță cu care am vânat pești, am prins vreo zece. Andrei a mâncat opt, eu unu și Gratian unu. Aveam nevoie de un gps. Prima mea încercare să-l construiesc a fost cu aceste lucruri:  Radioul, am folosit niște componetente, dar nu am reușit niciodată. Nici să construim o navă cu care să ne întoarcem în România, țara noastră nu am reușit.

      Am construit aparatele de avertizare pentru a ne lua de acolo dar chiar atunci, o caracatiță uriașă a venit și ne-a mâncat aparatele. N-aveam nici o șansă fără arme și atunci mi-am adus aminte de suliță. Am fugit repede să iau sulița dar caracatița  mă ajungea din urmă. În cele din urmă am ajuns să iau sulița și am aruncat cât am putut de tare dar nu avea nici un efect. Acum singura noastră șansă era să fugim până caracatița făcea stop cardiac. Și am fugit câteva ore dar nu mai puteam fugi. Andrei a leșinat de la atâta fugă și nici noi nu mai aveam mult de așteptat până să leșinam. Dar caracatița nu avea nimic. Eu eram gata să leșin când am sărit în spatele ei și i-am rupt gâtul. Aveam acum ce mânca dar trebuia să l trezim pe Andrei.

      A 4-a zi ne-am trezit într un ceaun negru și mare. Gratian credea că sunt extratereștrii și a spus:

 -Ia gu ti hău fay! Dar ei nu înțelegeau. Gratian din nou:

 -Ia gu ti hău fay! Dar ei nu pricepeau nimic. Apoi vine șeful tribului și spune:

 Cumba cumba cumba.

      Acum noi nu priceam. Dar într-un târziu am înțeles că o să ne mănânce. Cu toți ne gândeam cum să scăpam. Andrei a venit cu ideea să țipăm. A fost bună idea și am pus-o în practică dar nu avea cine să țipe. Ne certăm noi când deodată Andrei țipă. Toți canibali au fugit și s-au speriat de sunet. Am scapat dar nu stiam drumul

Pana la urma l-am gasit si a trecut un avion care ne-a dus acasa

Aceasta intamplare nu o voi uita niciodata.

Vioara

     Picăturile de ploaie se izbesc fără scrupule de sticla geamului din dormitor, curmându-și cursa haotică prin cerul întunecat, ajungând la linia de finiș imaginară de pe pervaz. Nu tună, cerul nu luminează, nu sunt fenomene șocante și nici vântul nu pare prea treaz. Doar ploaia ține ritmul constant asigurând coloana sonoră al acestei nopți de altfel liniștită. Ploaia și plânsul ei. A început să plângă de 5 minute cu glasul ascuțit ca de vioară. Are doar 8 luni. Sunt atât de adormit încât orice urmă de compasiune părintească este suprimată de o dorință flămândă de somn. De săptămâni întregi nu mă mai lasă să dorm. Mă rog să înceteze de la sine. Mă rog și ascult ploaia.

      A început să bată și vântul, parcă trezit din somn de țipetele ei. Crengile își pornesc balansul amețit iar dansul frunzelor aduce noi note pe portativul acestei nopți. Melodia își întețește ritmul într-un crescendo evident. Vântul accelerează, ploaia îl urmează, mărindu-si densitatea de picuri pe metru pătrat, comandate parcă de un dirijor imaginar ce dă haotic din mâini cu părul fluturându-i în stânga și în dreapta acoperindu-i ochii. Iar vioara…vioara plânge în continuare. 

 Mă dau bătut. 

 Mă îmbrac și merg la ea.

      Te rog încetează, vreau să dorm..îi spun, în timp ce părul mi se lipește de frunte, iar bluza mi se mulează pe piele îmbibându-se de picuri mari. Ploaia mă acoperă cu totul ascunzând cascada de lacrimi ce se revarsă pe pomeți.

 Te rog încetează, ….îi spun cu mâna tremurândă pe piatra funerară.

  

Cătălin Botezatu, profesor universitar.

 Cătălin Botezatul, profesor universitar
 
      Bună ziua elevi, mă numesc si se întoarse cu spatele la amfiteatru pentru a-și scrie numele pe tabla albă . Cătălin Botzatul. Sala începu să chicotească iar o voce răzleața se ivi din mulțime. Nu vă cheamă Botezatul? Nici să scrieți nu știți?Sala izbucni in ras. În acel moment Cătălin se uită la tablă și își realiză greșeala dar nu se pierdu. Anii întregi de experiențe umilitoare l-au învățat cum să facă față stresului și cum să improvizeze.

      Pe Alecsandri, nu îl chemă cumva Alexandri, dar acesta alese să își scrie numele cu cs? Spuse Cătălin cu calmul sau domnesc în voce. Sala se liniștii. Le captase atenția și respectul.
 Anul acesta veți învăța cu mine materia numită istoria vestimentației. Știți cumva de unde provine moda purtării unei cravate? Ei bine, în roma antică, oratorii înainte de vreun discurs important, alegeau să își lege la gât fâșii de mătase pentru a le încălzii corziile vocale. Sala notă de zor, Cătălin reușea prin charisma sa să îi absoarbă în tainele acestui curs.

      Mai întâi să va cunosc mai bine.
-Tu din primul rând, cum te numești?
 Un cap răzleț își ridică privirea nedumerit. Eu?
- Nu, maică-ta. Spuse Cătă izbucnind într-un râs isteric. Sunt prea amuzant, se gândii el mirat de ce nimeni din sală nu îi împărtășește reacția. Nu sunt destul de copți să îmi înțeleagă gluma probabil.
 Din rândul al 3 lea Cătă observă o mână ridicată.
- Da, mânuță, ridica-te și spune ce ai de zis.
- Bună ziua, mă scuzați că vă întrerup, vroiam să vă întreb în ce va consta examenul?
- Cum te cheamă băiete?
- Andrei. Spuse băiatul cu tremur în glas.
 -Andrei. Nu trebuie să îți bați capul, deja ai picat. Să nu te mai prind la cursul meu nesimțitule.
 Andrei se uită mirat, sperând că Cătă glumește.
 -Păi cum poți să vi la un curs de istoria artei într-un sacou cu 2 mărimi mai mari, închis la 2 nasturia€¦si nici măcar nu ți se văd manșetele cămășii. Idiotule. Din cauza ta țara asta este unde este. Din cauza ta râd engleji, franceji, și ăia din danarmenca de noi. Păi cum să ne privească cu respect când noi nici măcar nu suntem capabili să închidem un sacou cum trebuie. Ieși afară scursură.!
 -Îmi cer scuze, spuse Cătălin, părăsind și el sală pentru a se duce la baie să se calmeze.
 Ajuns în fața oglinzii, începu să plângă.